TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

Carnea constituie un alt produs important ce se obţine de la bovine, fiind deosebit de apreciată atât pentru pentru conţinutul sau in principii nutritivi si pentru calităţile sale diete::, e unanim recunoscute, cât şi pentru ponderea din ce în ce mai mare pe care o are în rentabilitatea creşterii taurinelor şi participă la fondul mondial de carne cu peste 30 %.

Sub raportul compoziţiei chimice, carnea de taurine, se prezintă ca un aliment complet ce conţine 36,2 % SU (18,7 % proteină şi 15,3 % grăsimi), are o caloricitate de 1800 kcal/kg şi are în componenţă toţi aminoacizii esenţiali şi aproape toate vitaminele.

Deasemenea, taurinele furnizează o carne convenabilă sub raportul costului de producţie, deoarece valorifică o gamă largă de furaje de volum ce se găsesc mai frecvent şi sunt ieftine.

Masculii castraţi realizează sporuri mai mici de creştere, consecutive unui consum specific superior, dar produc o carne mai bună decât a tăuraşilor, însă inferioară femelelor.

Femelele realizează greutăţi la sacrificare, randamente şi carcase mai mici, dar carnea este mai perselată şi marmorată, mai fină, mai fragedă, mai suculentă, mai deschisă la culoare, cu gust şi aromă mai plăcute.

>             Precocitatea - Animalele aparţinând raselor precoce se ingrasa mai repede si depun cantităţi mari de came si grăsime, comparativ cu cele din rasele semiprecoce si mai ales tardive. Randamentul la taiere, frăgezimea si suculenta camii sunt mai ridicate la animalele precoce ;

>             Influenta hranei - O hranire raţionala si bine echilibrata in principii nutritivi, conduce la obţinerea unei cami superioare calitativ si cu o mare valoare calorica. Tinand seama de sortimentele de nutreţuri folosite, se disting mai multe tipuri de hranire : " tipul voluminos " în care predomina nutreţurile fibroase si suculente si care se foloseşte mai ales in cazul bovinelor adulte, a celor reformate si a tineretului în vârsta de peste 1 an si jumătate, asigură obţinerea unei cami la un pret de cost mai scăzut, dar de calitate mai slabă; " tipul concentrat " este un tip de hranire specific ingrasarii intensive a tineretului taurin, nutreţurile concentrate din hrana reprezintă peste 50 % din valoarea nutritiva a raţiei, asigură sporuri zilnice mari de creştere ( 900 - 1200 g/cap/zi) si o carne de calitate superioară, dar la un pret de cost mai ridicat; " tipul lactat " foloseşte la îngrasarea viţeilor, utilizând aproape exclusiv in hrana laptele si substituienţii de lapte. Asigură sporuri mari de creştere (peste 1200 g/cap/zi), randament ridicat la sacrificare (60-62 %), proporţie mare a cărnii în carcasă, însuşiri organoleptice excepţionale, dar este un tip de hranire costisitor, intrucat in foarte multe cazuri carnea obţinută nu acoperă cheltuielile de producţie.

Legat de tipul furajelor folosite: masa verde şi fânul favorizează obţinerea unei cărni superioare cu însuşiri organoleptice deosebite; concentratele influenţează pozitiv culoarea, marmorarea, perselarea şi celelalte însuşiri organoleptice; nutreţurile însilozate determină obţinerea unei cărni cu mai multă apă, de consistenţă moale şi culoare mai închisă.

>Sistemul de ingrasare - la taurine se pot utiliza trei sisteme de ingrasare si anume: intensiv, semiintensiv si extensiv.

Ingrăşarea intensivă generează cele mai bune rezultate, concretizate în valorificarea mai timpurie şi la greutăţi mai mari a animalelor, realizarea unui randament ridicat la sacrificare, raport favorabil între macrocomponente şi came cu însuşiri organoleptice superioare.

îngrăşarea semiintensivă asigură obţinerea unor rezultate mai mici comparative cu sistemul precedent, sporuri de creştere mai reduse cu cea. 25 %, consum sporit de hrană, randament la sacrificare mai redus cu 5 %, ponderea cărnii în carcasă mai redusă, dar indicele de seu este mai mare.

îngrăşarea extensivă realizează cei mai reduşi indicatori ai producţiei de carne materializaţi atât în cantitatea de came produsă, cât şi în calitatea şi economicitatea acesteia.

B) Producţia totală de carne - este influenţată de următorii factori:

>             Efectivul de taurine sacrificate - se află în corelaţie direct proporţională cu producţia de carne şi reprezintă un factor extensiv de sporire a acesteia. Numărul de animale fiind limitat de posibilităţile de asigurare a furajelor, creşterea producţiei de came se poate realiza prin sporirea numărului de produşi/femelă matcă, creşterea intensităţii de selecţie, optimizarea raportului de sexe, reducerea ponderii reformei de necessitate, folosirea vacilor reformate la încrucişări industrial,etc.

>             Greutatea medie la sacrificare - reprezintă un factor intensiv de sporire a producţiei de carne. Greutatea medie a animalelor la sacrificare pe plan mondial este de 350-400 kg. în vederea obţinerii unei cantităţi mai mari de carne se recomandă sacrificarea tineretului la greutăţi corporale de peste 450 kg şi a animalelor adulte la greutăţi mai mari de 600 kg.

>             Randamentul la sacrificare - la taurine, randamentul la taiere variază in funcţie de rasă, vârstă, sexul animalului, sistemul şi starea de ingrasare etc.

Taurinele din rasele de came ( Hereford, Shorthorn, Aberdee - Angus, Santa Gertruda ) realizează un randament la taiere ce variază între 60 - 70 %, rasele mixte 52 - 60 % ), iar taurinele din rasele de lapte au un randament la sacrificare de 38 -46 %. Cat priveşte randamentul la taiere al bubalinelor, el variază intre 39 -48 %.

Tehnologii de îngrăşare utilizate la taurine

Producţia de carne la taurine se poate obţine în urma îngrăşării animalelor în trei sisteme: extensive, semiintensiv şi extensive, fiecare având caracteristici proprii.

>Tehnologia de îngrăşare în sistem extensiv - se întâlneşte din ce în ce mai rar în exploataţiile cu efective foarte reduse de animale, în gospodăriile populaţiei, datorită unor neajunsuri de ordin tehnic şi economic. Are la bază întreţinerea animalelor pe păşuni naturale şi hrănirea acestora numai cu nutreţuri de volum fără adaosuri de concentrate.

Ritmul acumulărilor medii zilnice este de 400-600 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de 8-20 UN/kg spor. Sunt utilizate la îngrăşare animale tinere în vârstă de peste 12-13 luni şi animale adulte, durata îngrăşării fiind de 5-6 luni.

> Tehnologia de îngrăşare în sistem semiintensiv - are la bază utilizarea în hrana animalelor a nutreţurilor de volum şi a unor subproduse din industria alimentară, care se suplimentează cu cantităţi moderate de nutreţuri concentrate.

Prezintă avantajul utilizării unor sortimente de produse şi subproduse vegetale şi din industria alimentară, ieftine ce nu pot fi folosite direct în alimentaţia omului. Structural, perioada de îngrăşare este împărţită în trei subperioade:

•                subperioada de pregătire - vizează următoarele activităţi: preluarea şi recepţia animalelor, transportul şi lotizarea acestora, carantinarea animalelor şi obişnuirea acestora cu consumul progresiv al nutreţului ce va constitui baza raţiilor de îngrăşare şi are o durată de 15-25 zile. în această subperioada

•                subperioada de îngrăşare propriu-zisă - are caracteristic participarea nutreţului de bază în proporţie de 65-70 % din valoarea raţiei zilnice. Durata acestei subperioade este diferită şi variază în funcţie de sporul de creştere realizat şi greutatea propusă a fi realizată la sacrificare.

•                subperioada de finisare - reprezintă ultima parte a procesului de îngrăşare, în care nutreţurile de volum se reduc în favoarea celor concentrate. Are loc îmbunătăţirea calităţii comerciale a animalelor, a calităţii comerciale a cărnii (marmorarea şi persilarea ţesutului muscular), îmbunătăţirea indicilor de abator, etc.

Sub raportul nutreţului de bază utilizat, în practică, se cunosc mai multe variante de îngrăşare semiintensivă:

Ingrasarea pe baza de masa verde

Se practică în unităţile ce dispun de păşuni bogate si cantităţi suficiente de masa verde asigurate prin cultură. în funcţie de condiţiile concrete acest sistem de ingrasare poate avea loc în mai multe variante: numai pe pasune, pe pasune cu adaos de masa verde din conveer, pe baza de pasune cu adaos de suplimente de concentrate, pe baza de masa verde cosita cu adaos de concentrate etc. Indiferent de varianta aleasa se vor respecta zilnic câteva indicaţii metodice :

Ø    asigurarea zilnica in hrana a suplimentului mineral necesar, format din calciu si sare de bucătărie;

Ø    asigurarea pe păşuni a surselor de apa, umbrarelor necesare si jgheaburilor pentru asigurarea suplimentului de nutreţuri concentrate;

Ø   gruparea animalelor la pasune pe sexe si loturi, parcelarea păşunilor ( pasunarea unei parcele nefiind indicata mai mult de 7 zile, iar in cursul unei zile a cate 12-14 ore);

Ø   castrarea tăuraşilor cu cea. 20 - 25 zile înainte de a fi scoşi la păşune.

Ø    întreţinerea pe păşune are o durată de cea. 100-150 de zile şi se utilizează, de preferinţă, tineretul în vârstă de peste 12 luni ce poate realiza un spor de creştere de cea. 700-800 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de 7,5- 10 UN/kg spor

Rezultatele obţinute in tara noastră dupa acest sistem de îngrăşare arata ca cele ma mari sporuri zilnice pe cap de animal au fost obţinute la tineretul in vârsta de 12 - 14 luni ( 400 - 700 g ), comparativ cu cel in vârsta de 6 - 12 luni ( 300 - 600 g ), ingrasat numai pe pasune de buna calitate. In cazul păşunilor slab productive, se recomanda introducerea unui supliment de nutreţuri concentrate. Perioada de îngrăşare pe păşune este urmată de o perioadă variabilă de îngrăşare în stabulaţie ce se realizează în adăposturi închise, cu întreţinerea liberă pe aşternut permanent, animalele fiind hrănite cu masă verde la discreţie şi un adaos de 2-2,5 kg concentrate.

Ingrăşarea pe baza de nutreţuri suculente

Se practica in general in perioada de iama folosindu-se, cel mai frecvent, porumbul siloz, ca nutreţ de bază, dar mai pot fi utilizate şi alte suculente (semisiloz de ierburi, sfeclă, bostănoase, tăieţei de sfeclă, borhoturi, etc.) . Vârsta animalelor preluate pentru acest tip de îngrăşare trebuie să fie de minimum 6-7 luni, dar cele mai bune rezultate se obţin utilizând animale de peste 12 luni. Ponderea nutreţului însilozat nu trebuie să depăşească 50-55 % din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa completându-se cu nutreţuri fibroase şi concentrate, cu asigurarea zilnică a necesarului de minerale. Se pot obţine sporuri de creştere zilnice de 700-900 g/cap/zi cu un consum specific de 8-9 UN/kg spor.

Ingrăşarea cu nutreţuri fibroase si grosiere

Acest sistem este folosit in special in zonele de munte ( mari producătoare de fanuri) si cele de câmpie (producătoare de mari cantităţi de coceni, paie si alte deşeuri vegetale ).

Nutreţurile fibroase şi grosiere pot intra în raţie in proporţie de 50 - 55 %, din totalul U.N. si pot fi administrate sub formă tocată. Pentru completarea necesarului de proteina se poate folosi ureea, cate 30-35 g pentru fiecare 100 kg greutarte vie - ureea se va prepara în raport de 1/9 cu melasa, amestec ce se va dilua cu apă în aceeaşi proporţie de 1: 9.

Paiele si cocenii, tocaţi in prealabil, se vor stropi cu un asemenea amestec, iar folosirea lor in hrana va fi făcuta numai dupa 10 ore de la stropire. Este foarte important să se asigure necesarul de minerale, un rol foarte important avându-1 sulful ce trebuie asigurat în raport de 1/10-1/12 faţă de uree şi o cantitate minimă de 0,5 kg fân/100 kg greutate vie.

>     Tehnologia de îngrasare în sistem intensive-industrial

Ingrasarea intensiva de tip industrial a tineretului taurin se realizează in unităţi specializate care permit organizarea si mecanizarea proceselor de producţie cu maxima eficienta. Acest sistem de îngrăşare prezintă următoarele caracteristici: utilizează material biologic provenit de la rasele specializate de came sau de la rasele mixte, ori metişi ai acestora; foloseşte un regim de nutriţie intens, cu raţii echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specific fiecărei etape de vârstă; adăposturi specific fiecărei categorii de vârstă, personal specializat, tehnologii modem de creştere.

Recepţia animalelor destinate îngrăşării se poate realizează la vârste mici cea. 3-4 săptămâni de la naştere din ferme îndemne, în baza unui contract ferm de afluire, condiţiile minime de preluare fiind: stare bună de cănătate, conformaţie corporală corectă, obişnuirea cu consumul de substituient de lapte administrat la găleată. După recepţie animalele sunt lotizate în funcţie de vârstă şi greutate şi sunt cazate ân adăposturi organizate în boxe colective, adăposturi ce au fost pregătite în prealabil prin curăţire mecanică şi igienizare.

In general, sistemul intensiv de îngrăşare este structurat în trei faze fiecare având caracteristici proprii:

• Faza I (alăptare-înţărcare) - durează de la vârsta de preluare până la vârsta animalelor de 70 de zile. Animalele sunt întreţinute în boxe colective pe aşternut permanent sau pe pardoseală tip „grătar", beneficiind de o suprafaţă de întreţinere de 1,3-1,4 mp/cap. Pe peretele dinspre aleea de furajare, boxele sunt prevăzute cu iesle betonate, pentru fibroase şi concentrate, dotate cu sistem de blocare a capului animalelor şi cu dispositive de fixare a găleţilor cu substituient de lapte.

Adăparea se realizează prin adăpători comune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se face mecanic cu lamă racloare.

Baza hrănirii animalelor o constituie substituienţii de lapte, fânul de lucerna şi concentratele de calitate foarte bună administrate la discreţie. Consecutiv acestui tip de hrănire animalele pot realiza un spor mediu de creştere de 700-800 g/cap. Animalele sunt înţărcate cu cea. 10 zile înaintea transferului în adăposturile de faza a-II-a, transfer realizat pe principiul „ totul plin - totul gol" după efectuarea vaccinărilor specific.

•Faza a II-a (creştere-îngrăşare) - are o durată de cea. 190 de zile, animalele fiind întreţinute în adăposturi tip hală, în stabulaţie liberă, în boxe colective cu pardoseala tip „grătar". Animalele trebuie să beneficieze de o suprafaţă de întreţinere de 2,0-2,5 mp/cap până la greutatea de 350 kg şi de 3,0-3,5 mp/cap peste această greutate.

Alimentarea cu apă se face la discreţie utilizîndu-se adăpători comune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se poate realiza hidraulic sau mecanic.

Pe peretele dinspre aleea de furajare boxele sunt prevăzute cu iesle betonate dotate cu grătare metalice de furajare (front de furajare 20 cm/cap). Furajarea se va realiza la discreţie, cu nutreţuri de volum (fibroase şi suculente ) de foarte bună calitate şi nutreţ concentrat sub forma unui amestec unic administrat cu ajutorul unei remorci tehnologice, animalele putând realiza un spor de creştere de cea. 1100 g/cap/zi.

•Faza a IlI-a (îngrăşare-fmisare) - are o durată de cea. 140 de zile, când animalele realizează o greutate de peste 450 kg, consecutive unui spor de creştere de peste 1250 g/cap/zi. întreţinerea animalelor se realizează în adăposturi tip „hală", în boxe colective cu pardoseala din grătar de beton armat. Boxele, în partea dinspre aleea de furajare, sunt dotate cu iesle din beton prevăzute cu grătare metalice de furajare (front de furajare 25 cm/cap). Hrănirea animalelor se realizează la discreţie asigurându-se 2-3 sortimente de nutreţuri sau un furaj unic, raţiile furajere fiind concepute astfel încât să asigure realizarea sporului de creştere planificat şi îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale cărnii.

Adăparea se realizează la discreţie prin adăpători commune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mechanic cu lamă racloare sau hydraulic.

La finalizarea îngrăşării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost după principiul „totul plin-totul gol" evitându-se constituirea de noi loturi de animale, care, eventual, nu au ajuns la masa corporal de valorificare.

După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării mecanice şi dezinfecţiei în vederea unei noi populari.

REPRODUCŢIA CABALINELOR

Reproducţia are o importanţă deosebită atât în sporirea şi ameliorarea efectivelor de animale, cât mai ales în ridicarea eficienţei economice în creşterea cabalinelor. In organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a acestei activităţi trebuie să se aibă în vedere o serie de particularităţi ale specie legate de: vârsta apariţiei maturităţii sexual^ momentul optim de introducere a tineretului la reproducţie, ciclicitatea apariţiei căldurilor, durata gestaţiei, etc.

De regulă, la cabaline se practică sistemul sezonier de monte şi fătări, primul fiind primăvara (ianuarie-martie) şi cel de al doilea sezon, toamna (octombrie-decembrie) pentru femelele care nu au fost fecundate în primăvară.

 Pregătirea reproducătorilor pentru montă - reprezintă o etapă deosebit de importantă deoarece condiţionează, în foarte mare măsură, calitatea materialului seminal şi implicit calitatea viitorilor produşi.

Pregătirea armăsarilor - debutează cu cea. 1-1,5 luni înainte de începerea sezonului de montă ( în funcţie de starea de întreţinere a acestora) şi are drept obiectiv principal aducerea armăsarilor într-o condiţie optimă de reproducţie printr-o hrănire şi o îngrijire adecvată. Astfel, se recomandă administrarea în hrana animalelor a unor nutreţuri de foarte bună calitate cu un volum redus şi un aport proteic ridicat.

Este indicat, în perioada de vară, administrarea masei verzi în cantitate de 20-25 kg/cap/zi şi a unui supliment de concentrate, în completarea raţiei de bază, iar în perioada de iarnă administrarea fânurilor de bună calitate de leguminoase şi graminee (cea. 75 % din valoarea nutritivă a raţiei) şi a nutreţurilor suculente si a concentratelor.

In perioada utilizării la montă este necesar să se administreze un supliment de nutreţuri de origine animai (ouă, lapte smântânit, făină de carne, etc.). Este. foarte important ca raţia armăsarilor să fie administrată în 3-4 tainuri şi să fie condusă astfel încât să se evite supraalinientaţia şi îngrăşarea animalelor.

Intreţinerea armăsarilor trebuie gândită astfel încât aceştia să se menţină permanent într-o condiţie bună de reproducţie. în funcţie de numărul acestora pot fi întreţinuţi în boxe individuale, pe pardoseală din pământ bătut peste care se pune un strat gros de paie (armăsarii sunt liberi) sau legaţi la iesle cu lanţuri din două părţi, pe ştand din pământ bătut prevăzut cu un aşternut de paie.

Ingrijirea armăsarilor constă în perierea şi ţesălarea zilnică, precum şi în spălarea, ajustarea şi îngrijirea periodică a copitelor. Este foarte important, pentru menţinerea condiţiei de reproducător a masculilor, să se realizeze mişcări în aer liber timp de 2-3 ore în padocuri în manej sau prin utilizarea la munci uşoare.

Utilizarea armăsarilor la reproducţie trebuie să se realizeze confonn unui program de montă, astfel încât să se evite epuizarea masculilor şi diminuarea calităţii materialului seminal (în general, masculii tineri pot fi utilizaţi la montă o dată pe zi, iar cei adulţi de două ori pe zi la un interval de cea. 8-10 ore).

Pregătirea iepelor - începe cu cea. o lună înainte de începerea sezonului de monte şi urmăreşte două direcţii prioritare: refacerea femelelor adulte, din punct de vedere fizic, în vederea începerii unui nou ciclu de reproducţie şi pregătirea tineretului pentru introducerea la reproducţie. Pregătirea femelelor adulte are în vedere lotizarea acestora în funcţie de starea de întreţinere şi administrarea unei hrăniri suplimentare loturilor de animale aflate într-o stare necorespunzătoare de întreţinere, astfel încât acestea să poată relua în condiţii foarte bune activitatea de reproducţie.

Se recomandă administrarea în hrana femelelor a unor furaje de foarte bună calitate (masă verde de bună calitate, fânuri de leguminoase) şi suplimentarea raţiei de bază cu nutreţuri concentrate cu un aport proteic şi energetic ridicat.

Introducerea la reproducţie a tineretului trebuie să se realizeze atunci când femelele au o conformaţie corporal armonioasă şi au atins cea. 70-75 % din greutatea animalelor adulte, introducerea prematură sau tardivă a animalelor la reproducţie generând o serie de neajunsuri de ordin tehnic, economic şi sanitar-veterinar.

Intreţinerea iepelor se face în stabulaţie liberă, în adăposturi tip „ hală", prevăzute cu padocuri exterioare, cu pardoseala din cărămidă sau pământ bătut peste care se aşterne un strat gros de paie; alocându-se o suprafaţă de cea. 5-6 mp/cap.

Ingrijirea corporală constă în controlul, ajustarea şi tratarea periodică a copitelor, în perioada de vară şi pansajul zilnic, în perioada de iarnă.

Monta, gestaţi a şi fătarea la cabaline

Monta Ia cabaline se pate efectua liber (fiind întâlnită foarte rar în gospodăriile populaţiei) sau dirijat. în hergheliile moderme cu effective mai numeroase se practică însămânţarea artificial a femelelor cu material seminal de foarte mare valoare.

Această acţiune debutează cu organizarea campaniei de montă ce presupune: stabilirea numărului de iepe, stabilirea numărului de armăsari, potrivirea perechilor conform obiectivelor de selecţie stabilite pentru fiecare exploataţie, stabilirea şi procurarea materialelor necesare acestei acţiuni, etc.

Monta dirijată se realizează într-un padoc prevăzut cu o bară de încercare, după o pregătire prealabilă atât a masculului, cât şi a femelei, încărcătura fiind de 15-30 femele pentru masculii tineri şi de 60-70 femele pentru masculii adulţi.

Gestaţia la iapă are o durată medie de 336 zile cu variaţii între 335 şi 350 zile, fiind influenţată de o serie de factori: precocitatea rasei, vârsta femelei, sexul produsului, etc. în această perioadă specială femelele trebuie să beneficieze de condiţii optime de hrănire, îngrijire şi adăpostire. Hrănirea iepelor gestante trebuie dirijată astfel încât să pemiită atât sporirea greutăţii corporale a femelei şi crearea unor rezerve, cât şi creşterea în condiţii optime a fetusului. Pe timpul verii cel mai indicat furaj este masa verde administrată sub formă de păşune şi un supliment de concentrate de 2-3 kg/zi.

In perioada de stabulaţie se recomandă administrarea unor fânuri de foarte bună calitate în cantităţi de 9-12 kg/cap/zi şi a unui amestec de concentrate 3,0-3,5 kg/cap/zi. în prima parte a gestaţiei se poate administra şi nutreţ însilozat în cantităţi de 3,0-5,0 kg/cap/zi. întreţinerea se realizează liber, în adăposturi tip hală, pe pardoseală de pământ bătut peste care se pune un strat gros de paie. Este foarte important ca adăpostul să fie prevăzut cu padoc exterior, astfel încât animalele să poată să facă mişcare şi să se evite aglomeraţia la intrarea şi ieşirea din adăpost.

Ingrijirea corporală se realizează prin controlul, ajustarea şi tratarea periodică a copitelor, în perioada de vară şi pansajul zilnic, în perioada de iarnă.

Fătarea  este prevestită de apariţia unor modificări importante în comportamentul femelei. Astfel, cu câteva zile înaintea ratării animalul este neliniştit, se culcă şi se scoală des, musculatura crupei se relaxează, flancurile se adâncesc, coada devine mai puţin rigidă, glanda mamară este hipertrofiată, etc. In vederea desfăşurării fătării fără incidente, cu câteva zile înainte-de momentul stabilit, trebuie pregătit corespunzător spaţiul destinat fătării, pregătită şi transferată femela în boxa de fatare..

 Fătarea propriu-zisă durează cea. 20-40 min, fiind urmată de expulzarea învelitorilor fetale, retenţiile piacentare fiind relative rare la cabaline.

Imediat după fătare femela trebuie să primească îngrijiri speciale: se "buşumează corpul în vederea zvântării, deoarece pe timpul fătării transpiră foarte mult, se spală şi se dezinfectează trenul posterior al animalului şi i se administrează un barbotaj format din apă călduţă, sare şi tărâţe de grâu. In zilele următoare hrănirea se realizează cu fânuri de foarte bună calitate şi nutreţuri concentrate.

Ingrijirea mânjilor, imediat după fătare, constă în degajarea căilor respiratorii de mucozităţi pentru a facilita respiraţia, secţionarea şi dezinfecţia cordonului ombilical, buşumarea în vederea zvântării şi administrarea primului tain de colostru la un interval maxim de 40-60 minute de la fătare.

Intreţinerea porcilor puşi la îngrăşat

Sectorul de îngrăşare este format din adăposturi care se compartimentează'doar dacă au lungimi mari, de aceea unitatea funcţională pentru acest sector o constituie boxa şi nu compartimentul., deci toate operaţiunile în sector se desfăşoară pe boxe.

Boxele de îngrăşare sunt boxe colective, cu 60 % pardoseală plină şi 40 % din grătar, de beton armat cu partea plină de 6 - 8 cm. şi fante de 2,5 cm. în aceste boxe se cazează 10-12 porci, asigurându-se o suprafaţă de 0,75 - 0,90 m² / cap. Administrarea furajelor se face în hrănitoare din beton armat, asigurându-se 1 loc de furajare la 1,5 capete ( când se aplică tehnologia de furajare la discreţie ). în spatele boxei, într-unui din colţuri din zona cu grătar se găseşte adăpătoarea automată la înălţimea de 40 - 45 cm .

Adăposturile de îngrăşare, cu lăţimi de peste 10 m., au obligatoriu un sistem de ventilaţie mecanic. La adăposturile de dimensiuni mai mici ventilaţia se poate face şi natural prin panouri rabatabile în locul ferestrelor şi şeduri pe coama clădirii.

Microclimatul în adăposturile de îngrăşare este influenţat de densitatea animalelor, de sistemul de colectare şi evacuare a dejecţiilor, de igiena în boxe, de sistemul de furajare, de pierderile de apă de la adăpători şi de sistemul de ventilaţie şi cum este acesta corelat cu efectivele de porci. Temperatura optimă în îngrăşătorie are valori de 18 - 20 °C între 30 - 60 kg. şi 17 - 19 °C între 60 - 110 kg. Temperaturile prea scăzute ca şi cele foarte mari influenţează negativ atât conversia furajului cât şi sporul mediu, zilnic. Umiditatea relativă este cuprinsă între 55 -70 % în prima perioadă şi 60 - 75 % pentru a doua perioadă. Nivelul maxim admis de gaze nocive este acelaşi ca în celelalte sectoare. Viteza curenţilor de aer: 0,5 - 1 m. / s vara şi 0,2 - 0,5 m. / s iarna.

După depopulare se repară toate uşile, ferestrele, panourile rabatabile, adăpătorile, hrănitoarele, transportoarele cu noduri, etc. Apoi are loc curăţirea mecanică a acestora, se golesc canalele de dejecţii, se înmoaie cu apă şi sodă caustică pardoselile,   pereţii, hrănitoarele şi se lasă 6 ore, se spală cu apă sub presiune compartimentul şi canalele de apă, se face dezinfecţia spaţiului, apoi o nouă spălare, se văruiesc pereţii, boxele şi aleile, se lasă să se usuce boxele şi pardoselile, se umplu canalele cu apă.

Toate aceste operaţiuni trebuie să se încheie în 5 zile, iar la populare boxele trebuie să fie uscate şi să aibă toate instalaţiile în stare de funcţionare.

TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A SUINELOR ÎN SISTEMUL INTENSIV-INDUSTRIAL

Fluxul tehnologic în complexele de tip intensiv-industrial se desfăşoară în cele 4 sectoare componente: montă-gestaţie, maternitate, creşă şi îngrăşătorie, porcul de carne trecând succesiv, pe măsura înaintării în vârstă şi greutate, prin maternitate, creşă şi îngrăşătorie, de unde este livrat spre beneficiar ( abatoare ). Scroafele de reproducţie sunt întreţinute în sectorul montă-gestaţie, de unde cu 2 zile înainte de fătare sunt mutate în maternitate, aici rămânând pe toată perioada lactaţiei.

După înţărcarea purceilor, scroafele de reproducţie pot avea două destinaţii: fie sunt mutate înapoi în sectorul montă-gestaţie, unde reintră în circuitul reproductiv, fie sunt transferate în îngrăşătorie unde sunt recondiţionate, în cazul în care au fost reformate. Vierii de reproducţie sunt întreţinuţi doar în sectorul montă-gestaţie, ei fiind mutaţi în sectorul îngrăşare după ce au fost reformaţi.

Tehnologia de exploatare în sectorul montă - gestaţie

Sectorul montă - gestaţie este prima verigă a fluxului tehnologic din ferma de creştere a suinelor. In acest sector se cazează şi se exploatează efectivul matcă, scroafele de reproducţie şi vierii, aici se organizează depistarea scroafelor în călduri, se efectuează montele, se formează grupele de scroafe gestante şi sunt întreţinute şi hrănite acestea în timpul gestaţiei, până la mutarea lor în maternitate, cu 2 zile înainte de fătare. Tot în sectorul montă - gestaţie se cresc, de la o anumită vârstă, scrofiţele şi vieruşii de reproducţie, care vor înlocui reforma la animalele de reproducţie din efectivul matcă.

Tehnologia de exploatare în sectorul maternitate

Sectorul maternitate constituie a doua verigă a fluxului tehnologic din fermă, el având ca sarcină producerea de purcei care, în fermele de producţie pot fi valorificaţi fie pentru vânzare ca tineret înţărcat fie pentru creştere şi îngrăşare în vederea vânzării ca porci de carne.

în acest sector sunt cazate două categorii de animale ( scroafa şi purceii sugari), care au cerinţe diferite fată de condiţiile de microclimat şi de hrănire, ceea ce face ca dotarea să fie cea mai complexă şi mai costisitoare de pe fluxul tehnologic. în maternitate, scroafa de reproducţie trece prin stări fiziologice foarte diferite ( ultimele zile ale gestaţiei, fătarea şi alăptarea ) într-un timp relativ scurt, ceea ce reclamă o atenţie deosebită în asigurarea unui microclimat corespunzător ( mai ales temperatura şi umiditatea ). De asemenea, purceii sugari necesită condiţii speciale de temperatură şi umiditate în zona lor de odihnă, deoarece în primele zile de viaţă ei nu-şi pot regla temperatura corporală.

Intreţinerea scroafelor în lactaţie şi a purceilor sugari - se face în boxe de fătare, în care se cazează o scroafă şi lotul său de purcei. Boxa de fătare este spaţiul în care se cazează scroafa cu 2 - 3 zile înainte de fătare, unde are loc fătarea, unde se întreţine şi se exploatează scroafa cu purcei până la înţărcare. Compartimentul de boxe de fătare constituie unitatea funcţională în maternitate, mărimea compartimentului de maternitate condiţionând întregul flux tehnologic din unitate. Când se stabileşte numărul de locuri de fătare din maternitate se iau în considerare: capacitatea de producţie a unităţii, numărul de scroafe matcă necesar pentru realizarea planului de producţie şi numărul de ratări pe scroafă şi pe an. De asemenea, se ţine cont şi de sistemul tehnologic de întreţinere a scroafelor în lactaţie şi a purceilor sugari. Astfel, există 2 sisteme:

(1) întreţinerea scroafelor şi a purceilor sugari până la înţărcarea purceilor în boxele de fătare, după înţărcare scroafele fiind mutate înapoi în sectorul montă-gestaţie, iar purceii în compartimentele pentru tineret înţărcat din sectorul creşă;

(2) întreţinerea scroafelor şi a purceilor sugari pe perioada lactaţiei în boxe de fătare-creştere şi apoi continuarea întreţinerii purceilor în boxă ( până la intrarea la testare sau până la vârsta de 105 zile, în cazul porcilor destinaţi îngrăşării ). La înţărcare scroafele sunt mutate în boxele de aşteptare din sectorul montă-gestaţie.

Boxele de fătare din maternitate au suferit multiple modificări de-a lungul timpului, pentru creşterea gradului de confort atât pentru purcei cât şi pentru scroafă. Dintre acestea, cele mai folosite sunt: boxa de fătare de tip danez ( cu bec infraroşu ) şi boxa de fătare cu pardoseală din grătar total şi încălzire electrică în zona de odihnă a purceilor.

Boxa de fătare de tip danez avea o suprafaţă mare şi era împărţită în 4 zone distincte: două zone laterale de odihnă şi furajare pentru purcei, o zonă centrală pentru scroafa despărţită de zonele pentru purcei prin bare de ţeava zincată şi o zonă de furajare, amplasată la spatele scroafei.

Acest tip de boxă prezenta dezavantajul că furajarea şi adăparea se puteau face doar manual, scroafa fiind scoasă pentru furajare şi plimbare de 3-4 ori pe zi, ceea ce a dus la reducerea productivităţii muncii. De asemenea, evacuarea dejecţiilor se făcea manual.

Ulterior, boxa de fătare s-a perfecţionat, a dispărut zona de furajare, hrănitorul şi adăpătoarea scroafei fiind amplasate la capul scroafei, în zona de odihnă, furajarea şi adăparea fiind făcute automat ( fig. 9.9 ), adăpătoarea pentru purcei fiind în partea anterioară a uneia dintre zonele de odihnă. Becurile infraroşii au puteri de 150 — 175 W şi asigură încălzirea în zona de odihnă a purceilor, reglarea temperaturii realizându-se prin înălţimea la care este amplasat becul. Astfel, la fătare, acesta este amplasat la o înălţime de 55 de cm. faţă de pardoseală, asigurând o temperatură de 31 - 32 °C pe o suprafaţă de 0,16 m² ( 40X40 cm ). După fiecare săptămână de viaţă a purceilor, becul se ridică cu câte 5 cm. ( 60, 65, 70 cm.), temperatura scăzând cu câte 2 °C ( 30, 28. 26 °C )

în funcţie de sistemul de exploatare şi de spaţiul de cazare existent în unitate, rcroafele se introduc în maternitate cu 2 - 3 zile - maximum 7 zile înainte de fătare. După populare, scroafelor li se face toaleta trenului posterior şi a ugerului.

La această specie fătarea durează mai mult decât la altele (2-8 ore ), datorită numărului mare de produşi, însă aceasta decurge destul de uşor, numărul de distocii fiind redus datorită conformaţiei favorabile a bazinului şi a conductului pelvin. Fătările au loc pe toată durata celor 24 de ore, însă în complexele industriale cea mai mare parte a acestora se produce în timpul nopţii, după ce s-a instalat liniştea în adăpost. Aceasta impune asigurarea în permanenţă a asistenţei la fătare de către personal calificat.

De la fătare şi până la înţărcare, spaţiul de cazare pentru purcei este reprezentat de cele două zone laterale ale boxei de fătare. Aceste zone, prin îmbunătăţirile aduse de-a lungul timpului ( pat cald, furajare şi de adăpare ) oferă condiţii de cazare pentru 11 - 12 purcei până la vârsta de 6 - 7 săptămâni.

După expulzare, fiecărui purcel i se face toaleta corporală prin ştergere cu tifon curat, i se curăţă orificiile nazale şi gura de eventualele mucozităţi pentru a-i uşura respiraţia, se stimulează respiraţia şi circulaţia prin masaj. Apoi se scurtează ombilicul la 4 -5 cm, bontul fiind badijonat cu o soluţie de tinctură de iod şi glicerina. După acestea, până la terminarea în totalitate a fătării, fiecare purcel este aşezat pe covoraşul de cauciuc sub becul cu infraroşii sau pe placa încălzită din zona de odihnă a purceilor.

După încheierea fătării, se curăţă cu atenţie locul unde s-a desfăşurat fătarea, ugerul scroafei se dezinfectează cu o soluţie de 1 %o permanganat de potasiu, se storc primele picături de colostru din sfârcuri şi purceii sunt daţi la supt avându-se grijă ca toţi purceii să sugă colostrul. Dacă lotul de purcei nu este omogen ca greutate, câteva zile la rând, până se formează reflexul condiţional, purceii mai mici sunt aşezaţi să sugă la sfârcurile pectorale. După perioada colostrală, purceii supranumerari precum şi cei orfani sau cei ai scroafelor cu agalaxie, se repartizează la scroafe doici. Se lasă la o scroafă 10-12 purcei, iar la o scrofiţă 8-10 purcei.

Pe parcursul primelor 24 de ore de la fătare se urmăreşte dacă s-a declanşat secreţia laptelui, scroafele cu agalaxie fiind scoase din compartiment, iar purceii lor redistribuiţi celorlalte scroafe. Apoi se face tăierea colţilor cu un cleşte special ( pentru prevenirea rănirii ugerului scroafei), se face codotomia (între vertebra a 2-a şi a 3-a) la toţi purceii din fermele de producţie. în fermele de selecţie nu se face codotomia. Se înregistrează apoi toţi purceii născuţi vii şi se injectează preparate vitaminizante şi pe bază de fier, pentru prevenirea apariţie carenţelor vitaminice şi a anemiei feriprive.

Zilnic boxele de fătare se curăţă numai cu ajutorul măturii şi razului. în cazul apariţiei diareei la purcei, podeaua boxei se curăţă foarte bine şi se şterge cu o cârpă de sac înmuiată într-o soluţie dezinfectantă. De asemenea se curăţă cu atenţie jgheaburile şi adăpătorile.

Alimentaţia scroafelor lactante - trebuie să asigure revenirea la normal a aparatului genital al scroafei după gestaţie, stimularea ugerului care să producă treptat o cantitate din ce în ce mai mare de lapte şi menţinerea scroafei într-o stare de întreţinere cât mai bună, astfel încât după înţărcarea purceilor să poată să intre cât mai repede la reproducţie.

în primele 12 ore de la fătare se recomandă ca scroafa să nu fie hrănită. Apoi se administrează un barbotaj dintr-un litru de apă la 12 - 15 °C în care se introduc 0,5 kg tărâţe de grâu. Dacă totuşi apare constipaţia se fac clisme cu apă călduţă. în următoarele zile, hrănirea se face cu o cantitate mai mică de furaj, cu valoare nutritivă redusă, aceasta crescând treptat, în concordanţă cu numărul de purcei şi dezvoltarea corporală, astfel încât la sfârşitul primei săptămâni să se ajungă la o raţie care să asigure o producţie de lapte normală.

Nivelul de hrănire al scroafelor lactante diferă în funcţie de vârstă, de numărul de purcei alăptaţi şi de dezvoltarea corporală. Cantităţile medii zilnice de hrană sunt de 5 kg pentru scrofiţele primipare şi 5,5 kg pentru scroafele adulte ( peste fătarea a Il-a ). Necesarul de hrană este de 1,5 - 1,8 kg nutreţuri combinate pentru întreţinerea funcţiilor vitale ale scroafei şi circa 0,4 - 0,5 kg. nutreţuri combinate pentru fiecare purcel alăptat

O scroafă lactantă consumă zilnic circa 25 - 30 1. de apă, adăparea făcându-se la discreţie sau de 4 - 5 ori pe zi sau chiar mai des în anotimpul călduros, cu apă corespunzătoare igienic, incoloră, inodoră şi la o temperatură de 17 - 18 °C. La consumul biologic se adaugă un consum tehnologic de circa 100 1. / cap de scroafă lactantă.

Tehnologia creşterii purceilor sugari - greutatea purceilor la fătare este cuprinsă între 0,8 şi 2 kg., fiind determinată de rasă, de vârsta scroafei la fătare, de modul în care scroafa a fost hrănită în timpul gesîaţiei şi de numărul de purcei fătaţi.

Imediat după fătare este foarte important ca purceii să sugă colostru, care îi apără de infecţii în primele zile de viaţă, la fătare aceştia neavând imunitate, deoarece placenta de scroafei nu permite transferul de anticorpi de la mamă la embrioni. Acest transfer se face numai prin colostrul pe care-1 consumă purceii în primele ore de viaţă. Purceii care nu sug colostru de obicei nu supravieţuiesc. Purceii mai slab dezvoltaţi sunt aşezaţi să sugă la sfârcurile pectorale, care dau mai mult lapte. îngrijitorul trebuie să aibă grijă ca toţi purceii să sugă colostru şi să-i ajute când aceştia pierd sfârcul, deoarece dacă pierd supturi suferă atât de foame cât şi de sete, ei consumând doar lapte în primele zile. Producţia de lapte a scroafei creşte progresiv de la fătare, până în a 3-a săptămână, după care începe să scadă, uşor, treptat până la 6 săptămâni, apoi scăderea este pronunţată până la finele lactaţiei. Corelat cu această evoluţie, producţia de lapte a scroafei asigură întreg necesarul de substanţe nutritive şi energie al purceilor până la vârsta de 3 săptămâni. După această vârstă, datorită cerinţelor crescute ale purceilor, este obligatorie furajarea suplimentară cu alte nutreţuri. Obişnuirea cu hrana suplimentară trebuie să înceapă la 7 - 10 zile, folosindu-se grăunţe prăjite ( mai ales orz ). In primele zile se dau circa 50 g. / purcel. în unităţile industriale se administrează nutreţul combinat din reţeta 0 - 1.

Acest furaj conţine 20 - 22 % proteină brută şi 1,1 - 1,3 % lizină, nivelul de celuloză sub 3 %, iar nivelul energetic este de 3100 - 3200 kcal. energie metabolizabilă / kg.

Asigurarea apei la adăpătorile pentru purcei se face începând cu ziua a 6-a - a 7-a. Apa trebuie să fie potabilă, să îndeplinească condiţiile de igienă, să fie curată, incoloră, inodoră, să nu conţină cantităţi mari de săruri minerale şi nici substanţe toxice. Apa se administrează la temperatura camerei, mai ales în primele zile, temperatura putând să scadă apoi la 14 - 16 °C. Lipsa apei de băut determină purceii să consume urina din boxă, cauză frecventă a numeroase tulburări gastro-intestinale neonatale.

Inţărcarea purceilor - este acţiunea prin care purcelul sugar este trecut în totalitate de la hrănirea cu lapte matern la hrănirea cu furaje concentrate.

Inţărcarea constituie o fază critică în viaţa purcelului, acesta suferind o serie întreagă de stresuri, care cumulate determină scăderea sporului mediu zilnic, stagnări în creştere sau chiar scăderea în greutate şi prin sensibilitate mărită la boli, în special la cele gastrointestinale. Astfel, pe lângă stresul de înţărcare, datorat eliminării laptelui matern şi despărţirii de scroafă, apar şi stresul de mutare datorat schimbării adăpostului şi boxei, stresul de înfrăţire datorat formării unor noi loturi de purcei după sex, mărime, starea de întreţinere, etc.

Pentru reducerea pe cât posibil a efectelor acestor stresuri trebuie respectate unele reguli de înţărcare: purceii trebuiesc obişnuiţi cu furajul concentrat, astfel încât purcelul să fie independent de scroafă înainte de înţărcare, restricţionarea hrănirii scroafei în vederea reducerii secreţiei lactate şi neadăparea scroafei în ziua înţărcării. De asemenea, în primele 5 - 7 zile de la fătare, purceii vor fi furajaţi cu acelaşi furaj cu care au fost obişnuiţi în perioada de alăptare, iar la mutarea în creşă, compartimentul trebuie încălzit aproximativ la aceeaşi temperatură care era în maternitate înaintea înţărcării şi mutării, popularea făcându-se separat pe sexe şi dezvoltare corporală, respectându-se pe cât posibil loturile de purcei ale scroafelor.

De asemenea, cu cât purceii au o masă corporală şi o vârstă mai mare cu atât trec mai uşor peste criza de înţărcare.

înţărcarea se poate realiza prin mai multe metode:

(1) scoaterea în aceeaşi zi a scroafei şi a purceilor din boxa de fătare şi mutarea scroafelor în boxele scroafelor în aşteptare din sectorul montă - gestaţie şi a purceilor în compartimentele din creşă;

(2) scoaterea scroafei din boxa de maternitate şi mutarea în sectorul montă -gestaţie, purceii rămânând în boxă încă 1 - 3 zile, după care sunt mutaţi în creşă;

(3) scoaterea scroafei din boxa de maternitate şi mutarea în sectorul montă -gestaţie, purceii rămânând în boxa de fătare-creştere până la vârsta de 90 de zile sau 30 kg.

Inţărcarea tradiţională a purceilor se face la vârsta de 8 săptămâni şi la o masă corporală de 15 - 20 kg. Se foloseşte mai ales în unităţile semiintensive, în fermele mici şi lipsite de mijloace materiale.

Inţărcarea semiprecoce se face la vârsta de 4 - 5 săptămâni şi la o masă corporală medie de 8 - 9 kg., purceii având echipamentul enzimatic suficient de dezvoltat. Este sistemul de înţărcare cel mai folosit în fermele de tip intensiv industrial.

Inţărcarea precoce se face la vârsta de 1 - 3 săptămâni. în funcţie de vârsta la care se face înţărcarea se stabileşte furajul cu care aceştia vor fi hrăniţi în continuare. înţărcarea la 1săptămână impune folosirea de nutreţuri care să substituie integral substanţele nutritive din lapte. Astfel, hrănirea se face cu nutreţ combinat „Prestarter", format din furaje cu valoare biologică ridicată, cu digestibilitate mare şi un conţinut de 24 - 26 % proteină brută, începând cu a 3 -a săptămână, la început în paralel cu Prestarter- ul, apoi singur, se trece la hrănirea purceilor cu nutreţ combinat „Starter", care are 20 - 22 % proteină brută.

Inţărcarea foarte precoce se face imediat după perioada colostrală şi maxim la 7 zile de la fătare.

Factorii care influenţează producţia de lapte la bovine

A) Producţia individuală de lapte a vacilor este influenţată de o serie de factori genetici, fiziologici, de exploatare şi climatici, cei mai importanţi fiind următorii:

> Rasa - sub acest aspect trebuie reţinut ca există rase specializate pentru producţia de lapte (Holstein, Friză, Jersey, etc. ), cu producţii foarte mari, rase cu producţie medii de lapte ( BNR, Bruna, Schwyz, Simmental etc.), rase cu producţii mici de lapte (rasele neameliorate şi cele specializate pentru producţia de carne), rase cu procent ridicat de grăsime în lapte ( Jersey, Guernsey), etc.

>Tipul fiziologic - influenţează producţia de lapte a animalelor datorită relaţiilor de interdependenţă cu tipul morfologic, constituţional, temperamental şi productiv.

La taurine sunt întâlnite trei tipuri fiziologice: respirator, digestive şi mixt ( cu predominarea uneia din laturi). Cele mai productive animale se încadrează în tipul respirator şi se caracterizează prin: animale cu forme corporale uscăţive, schelet fin, musculatură slab dezvoltată, constituţie fină, temperament vioi, o capacitate foarte mare de valorificare a furajelor în direcţia producţiei de lapteşi la care predomină latura catabolică a metabolismului, în speţă proceselor de oxidare.

>Individualitatea - în condiţii identice de hranire si intretinere, sunt animale ce realizează producţii mici de lapte şi animale recordiste.
 Aceste diferenţe sunt date de potenţialul genetic individual pentru producţia de lapte rezultat în urma combinării diferite a genelor.

> Vârsta - sub raportul vârstei s-a constatat ca producţia de lapte creste de la lactatia I-a pana la atingerea lactaţiei maxime, (moment diferit funcţie de gradul de ameliorare şi precocitate al animalelor), după care urmează o perioadă de platou şi apoi se înregistrează o diminuare a producţiei pe măsura înaintării în vârstă a animalelor.

Astfel, la rasele precoce (Holstein, Jersey) producţia maximă se realizează la lactaţia a IlI-a, a IV-a, iar la rasele mai tardive la o vârstă mai mare 91actaţia a V-a, a Vl-a. De asemenea gradul de precocitate al unui animal este scos în evidenţă de cantitatea de lapte produsă la lactaţia I faţă de lactaţia maximă (rasele precoce realizează peste 75-80 %).

>Luna de lactatie - referitor la acest factor s-a constatat ca cea mai mare producţie de lapte se înregistrează în cursul primelor 3 luni de lactatie, dupa care producţia înregistrează un platou şi apoi o fază descendentă diminuându-se treptat către luna a X-a de lactatie, amplitudinea scăderii fiind dictată de gradul de ameliorare al animalelor. Cantitatea de lapte pe luni de lactatie înregistrează, în cifre relative valorile de mai jos :

-      Lunal-a- 11,50 - 12,50 %; -   Luna a Vl-a - 10,50 - 11,00 %;

-         Luna Il-a - 13,00 - 13,50 % ; -    Luna a VH-a - 8,50 - 9,00 %;

-         Luna IlI-a - 12,70 - 13,00 % ; -   Luna a VIII-a-7,50 - 7,70 %;

-         Luna IV-a - 12,30 - 12,50 % ; -   Luna a IX-a - 6,00 - 6,50 %;

-         Luna V-a - 11,50 - 12,30 %; -   Luna a X-a - 4,00 - 4,50 %;

>Dezvoltarea corporala - sau mai precis raportul dintre greutatea corporala si producţia de lapte

Din acest punct de vedere s-a constatat ca în interiorul fiecărei rase ar exista o greutate corporala optima care se corelează cu cea mai mare producţie de lapte si că aceasta ar trebui să constituie greutatea medie urmărita prin selecţie la stabilirea tipului dorit, pentru fiecare rasa de taurine in parte.

La rasele mixte din ţara noastră s-a constatat că indicele somato-productiv (indicele lapte) - raportul dintre greutatea corporală şi cantitatea de lapte pe lactaţie variază, în medie, între 1/7 - 1/8, iar la rasele specializate pentru producţia de lapte sau la exemplarele recordiste acest raport poate fi de 1/9 - 1/10 si chiar mai mult.

>             Starea de sănătate - este în strânsă corelaţie cu productivitatea, în sensul că numai o vacă sănătoasă va putea da o producţie ridicata de lapte;

>             Durata repausului mainar - poate să varieze între 40 - 100 zile, în funcţie de o serie de factori: producţie realizată, grad de ameliorare, stare de întreţinere, etc.

Lipsa repausului mamar sau acordarea unuia necorespunzator ca durata, influenţează negativ producţia lactatiei următoare, determinând în acelaşi timp si o scădere a vitalităţii produsului ce se va obţine. Pentru aceasta se recomanda ca vacile sa fie cat mai bine hrănite si îngrijite în perioada repausului mamar, dandu-li-se astfel posibilitatea sa se refacă si sa-si formeze rezerve pentru lactatia următoare.

>             Hranirea - reprezintă cel mai important factor de exploatare ce condiţionează producţia de lapte. Pentru aceasta este necesar sa se asigure permanent o hranire în baza unor raţii optimizate în raport cu dezvoltarea corporală, nivelul productiv, starea de întreţinere şi vârstă. O alimentaţie uniformă, realizată în mod raţional, fara întreruperi si cu nutreţuri de buna calitate, asigura exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor şi împiedică apariţia celor două fenomene complementare subnutriţia şi suprafurajarea, ambele dăunătoare şi cu efecte negative immediate asupra producţiei de lapte, respectiv asupra eficienţei economice a creşterii taurinelor.

>             Adăparea - cantitatea de apa consumata zilnic influenţează producţia de lapte a vacilor, deoarece s-a constatat ca între cantitatea de apa si producţia de lapte exista o strânsă corelaţie. Astfel, cu cat producţia de lapte a vacii este mai mare, cu atat ea are nevoie si de o cantitate mai mare de apa. In acest scop se recomanda ca vacile să aibă la discreţie apa necesara ( adapatorile automate fiind cele mai indicate pentru acest scop ), la temperaturi cuprinse între 10 - 15°C sau să fie adăpate de minimum trei ori pe zi.

>             Mulgerea - poate influenta producţia de lapte atât cantitativ cât si calitativ. Mulsul trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: să fie complet, realizat într-un timp cât mai scurt, la ore fixe, la intervale egale de timp şi în linişte pentru a asigura obţinerea unei cantităţi sporite de lapte, a unui procent sporit de grăsime şi pentru a diminua incidenţa îmbolnăvirii ugerului.

>Condiţiile climatic - temperatura, umiditatea, precipitaţiile atmosferice, curenţii de aer etc., pot să influenţeze producţia individuala de lapte. în general, temperaturile scăzute ( în perioade scurte de timp) produc o creştere a consumului specific şi o sporire a conţinutului de grăsime din lapte, dar atunci când sunt asociate cu ploi reci mai ales în perioada de pasunat pot reduce producţia de lapte cu 10 - 15 %.

B)Producţia totală de lapte a vacilor este în corelaţie cu următorii factori:

>             Efectivul de vaci mulse - se găseşte într-un raport direct proporţional cu producţia totală de lapte, fiind un factor extensiv asupra căruia se poate acţiona cel mai rapid în această direcţie. Creşterea efectivului de animale, însă, este dependentă de o serie de factori (gradul de intensivizare al producţiei de furaje, fertilitatea solului, densitatea animalelor/100 ha, etc.) ce pot limita această creştere.

>             Nivelul producţiei individuale - reprezintă cel mai economic factor de sporire a producţiei totale de lapte. Are însă dezavantajul realizării într-o perioadă mai lungă de timp, deoarece implică o serie de măsuri de selecţie şi ameliorare a efectivului, precum şi de aplicarea unei tehnologii optimizate de exploatare a animalelor.

>             Activitatea de reproducţie - trebuie să aibă ca obiectiv prioritar obţinerea în fiecare an, de la fiecare vacă a unei fătări, deoarece producţia de lapte apare după fătare. Prin aceasta se realizează un interval corespunzător între fatari si se previn o serie de perturbaţii ale funcţiei de reproducere a vacilor.

C)Producţia de lapte - marfă - reprezintă cantitatea de lapte valorificată de către producător, cu respectarea normelor sanitar-veterinare şi de calitate prevăzute în standardele în vigoare, condiţionează în mod direct rezultatele financiare obţinute de către fiecare fermă şi este influenţată de următorii factori:

>             Volumul total de lapte fizic - se găseşte într-o relaţie direct proporţională cu producţia de lapte-marfâ. Este important ca fiecare fermier să producă o cantitate căt mai mare de lapte pentru obţinerea unei producţii mari de lapte-marfă.

Consumul intern de lapte - reprezintă atât cantitatea de lapte administrată în hrana tineretului, cât şi pierderile ocazionale datorate     transportului şi manipulărilor, pe plan intern a laptelui. Se recomandă utilizarea unei tehnologii moderne de creştere a tineretului, care să permită introducerea cât mai de timpuriu a înlocuitorilor de lapte în hrana acestora şi reducerea pierderilor interne, în vederea limitării la maximum a acestui consum.

> Calitatea laptelui - influenţează producţia marfă la momentul valorificării acestuia, deoarece prin contractul de vânzare sunt luaţi în calcul o serie de indici calitativi ai laptelui: % de grăsime, % de proteină, aciditatea, densitatea, încărcătura microbienă, numărul de celule somatice, etc, care pot determina obţinerea unor câştiguri suplimentare prin recalcurare (laptele STAS fiind laptele recalculat la 3,5 % grăsime), sau pot diminua veniturile prin acordarea unor penalităţi.

LAPTE STAS (3,5 % gr) = ((Cantitate lapte fizic (kg) * % grăsime)/3,5)

Iata cele mai profitabile idei de afaceri

De foarte multe ori auzim de persoane care detin teren arabil si nu profita de aceasta oportunitate perfecta de a face bani de pe urma sa. Ceea ce trebuie ei sa constientizeze este faptul ca orice petec de pamant de poate tranforma intr-o afacere de succes, intrucat investitia de bani se situeaza mult sub nivelul profitului obtinut. Conditia esentiala este sa se ofere produse de calitate si pentru care sa existe cerere pe piata interna sau externa.

Iata cele mai profitabile idei de afaceri pentru cei care detin teren arabil:
1.    Cultivarea capsunilor. Aceasta este o idee de afaceri dintre cele mai promitoatoare pentru persoanele care detin teren fertil. Afacerea nu este una complicata si se dovedeste o sursa stabila de venit atunci cand sunt respectate regulile de cultivare a capsunilor si atunci cand produsele obtinute sunt cerute pe piata. O buna alternativa este si cultivarea capsunilor in cadrul serelor, solariilor. Si prin aceasta modalitate se obtin productii excelente de capsuni si nu este nevoie de un spatiu extrem de intins pentru ca antreprenorii sa isi asigure un venit stabil pentru intreaga familie.
2.   Cultivarea plantelor medicinale. Expertii spun ca aceasta este afacerea viitorului pentru persoanele care se afla in posesia de teren arabil. Intr-adevar, cererea pentru plante medicinale cultivate in sistem ecologic este in expansiune vizibila. Mai nou, nu doar ceaiurile sunt din ce in ce mai vandute, ci si productia de medicamente se bazeaza pe ingrediente naturale si se incearca eliminarea celor clasice, chimice. 
Cultivarea plantelor medicinale este un proiect relativ simplu, fara pretentii deosebite pentru sol si exista o varietate de specii dintre care antreprenorii isi pot alege pe cea pentru care gasesc cea mai buna cerere pe piata.
3.    Ferma de bivolite. Daca detineti o bucata de teren arabil pe care sa puteti cultiva produse furajere, aceasta idee de afaceri este una excelenta. Ceea ce multi romani nu stiu este faptul ca atat carnea cat si laptele sau branza de bivolita sunt cerute la export in cantitati uriase. In strainatate, aceste produse sunt considerate delicatese si se gasesc in comert sau in cadrul restaurantelor de lux la preturi exorbitante. Noi, spre deosebire de straini preferam alt tip de carne si de produse lactate. 
Ferma de bivolite este, totusi, o idee de afaceri sigura care va aduce profit atunci cand veti gasi cel mai avantajos contact de export al produselor obtinute. Pe deasupra, bivolitele sunt animale usor de crescut, fara pretentii mari in ceea ce priveste hrana sau ingrijirea si extrem de rezistente la boli.